﻿UNIREA 

Apărem în ziua, în care se sărbătorește Unirea ; ca o închinare față de cea dintâi, acea a Moldovei și Munteniei atât timp despărțite și învrăjbite ; o bucurie față de cea de a doua, a tuturor Românilor aproape olaltă și o nădejde în cea de a treia, care va urma pentru că așa trebue să urmeze, aceea a tuturor gândurilor, a tuturor avânturilor, a tuturor cugetelor românesști într’o singură aspirațiune și într’o singură iubire.
Fiindcă unirea perfectă și complectă a tuturor Românilor nu e numai o necesitate vitală pentru noi, ea ființează de totdeauna în adâncul conștiinței poporului nostru ; și cu o putere neînfrântă, care s’a pus deapururea  în calea ambițiunilor și rătăcirilor căpeteniilor statelor Române fărîmițate. Căci se poate să fie uniri rezultate din siluirea voinței prin forță, dar singura unire firească, instinctivă, este cea întemeiată pe unitatea națională și sentimentul unităței noastre a fost neadormit în cugetul românesc în curs de veacuri. 
L-a avut poporul din „Dacia ferice”, atunci când uitându-și obârșia dacă și-a adus aminte numai de cea romană și s’a numit și a fost numit de toți numai roman, din izvoarele Tisei și Nistrului și până în Balcani și în munții Pindului, formând prin expansiunea și desvoltarea acelorași ginți romano-tracice România Mare până la porțile aproape ale Constantinopolului. L-a avut și când, înecat în puhoaiele barbare și după multe și crunte suferințe, își relua conștiință de menirea sa civilizatoare de urmaș al stăpânitorilor lumei vechi și încerca cu Asăneștii întâi, cu Basarabii și Mușatinii mai în urmă reîntregirea neamului. L-a avut și când potopul groaznicei năvăliri musulmane a desființat statele slave din jos de Dunăre și a curmat reîntemeierea unei Românii pe ambele țărmuri ale ei, dar n’a supus rezistența desperată și neînfrântă a voevozilor Munteni și Moldoveni. L-a avut, când, deși sfâșiată și învrăjbită, urmând influențe deosebite și primind civilizațiuni diferite în Principatele Ardealului, Munteniei și Moldovei, conștiința neamului a șoptit pururea tuturor Românilor, că sunt numai o apă și învățații mireni, cari au păstrat letopisețele țărilor noastre, au spus fără înconjur, atunci când eram socotiți de străini ca o ramură slavă : că romană e origină noastră și de Traian împăratul suntem descălecați cu toții pe aceste meleaguri pe vecie ale noastre. L-a avut, când Mihai Viteazul înfăptuia înainte de vreme visul întregului neam ; când Vasile Lupu Domnul molovenesc dădea poporului lui „Cartea românească de învățătură” ; când Matei Basarab tipărea la Govora și pentru Ardeleni „Pravila mică”. L-a avut, când invățăceii transilvăneni de rit unit s’au întors dela Roma eternă, nu numai cu învățătură folositoare neamului, dar și cu mândria reafirmărei originei lor latine. L-a avut, când a pornit „tăușanul” Mavrogheni, Domnul Muntenesc, să cucerească Brașovul și Moldova, „căci tot una sunt locuitorii” lor cu cei ai Munteniei. L-a avut când au pornit învățătorii de peste Carpați să recheme la cultura românească păturile intelectuale fermecate de limba și literatura greacă și Tudor Vladimirescu să libereze țara de liftele străine. L-a avut la 1848, când s’a răsculat romănimea din toate cele trei țări împotriva tiraniei. L-a avut la 1859, când Muntenii au ales pe un moldovean Domn al țării lor, dejucând astfel intrigile marilor puteri dușmane nouă și proclamând cu glas tare în fața lumei întregi adevărul unităței naționale în marele act al Unirei Țărilor surori.
A putut fi rătăcit uneori, a putut fi închis în inimi de teama impilării alte ori, a putut fi slăbit prin înrăurirea unei concepțiuni de viață alta, a unei îndrumări politice protivnice, dar a dăinuit întotdeauna. Lui se datorește dorința intimă și a tot puternică a țării desrobite a Ardealului și a provinciilor răpite ale Moldovei, care s’a manifestat în entuziasmul și ușurința, cu care s’a făcut unirea lor cu patria comună. Și azi, când fapta cea mare, mulțumită cărei România aproape reîntregită în străvechile ei hotare se poate îndruma spre adevărata și nobila ei menire în Orient, s’a împlinit când visul secular și și tainic al neamului s’a îndeplinit, tot el ne va ajuta să înfrângem toate greutățile și să rămânem de-a pururea strânși la o laltă într’un crez, într’o iubire, într’o singură aspirațiune.
Vremurile sunt vitregi, dar vitregiile trec cu ele ; oamenii deseori mânați de interese personale și , cu mintea întunecată de ele, nu mai văd limpede în cugetul lor, dar oamenii sunt trecători ; dușmanii sunt neîmpăcați pururea și uneltesc pe toate căile ca să dărâme țara cea nouă și mândră, care s’a reînchegat după șaptesprezece veacuri ; dar dușmanii nu pot nimica fără zizania dinlăuntru.
Acum nu mai este nevoie de un Mureșanu care să ne strige : „Deșteaptă-te Române!” suntem treziți cu toții și nimic nu ne va mai adormi !
Acum ajungem să ascultăm îndemnul cântărețului Unirei de acum șaptezeci și trei de ani, „să dăm mână cu mână” și să aducem prinosul energiilor și sufletelor noastre ale tuturor pe altarul Patriei române.
                                                                                                                                       I.Peretz.
EFEMERIDE
23 Ianuarie 1918. 
Armata română trece Prutul.